Lună: martie 2024

Chistul dentar este o mică umflătură sau o cavitate umplută cu lichid, rezultată în urma unei infecții dentare. Chistul dentar este localizat de obicei la vârful rădăcinii și apare în cazul în care un dinte a suferit afectarea ireversibilă a pulpei sau în urma unui tratament de canal incomplet.

De cele mai multe ori pacienții nu își dau seama de problemă, deoarece chistul dentar nu doare până când acesta nu evoluează spre o infecție acută. Din fericire, medicul stomatolog poate identifica ușor un chist dentar cu ajutorul radiografiilor, acesta având de obicei o culoare mai închisă față de țesutul din jurul său.

Cum se declanșează chistul dentar?

Cauzele prin care apare un chist dentar pot fi multiple: complicații ale cariilor netratate, obturații de canal în care nu s-a realizat curățarea canalului foarte bine, suprasolicitarea dintelui în ocluzie prin forțe excesive.

Pentru a se proteja de infecția prezentă, organismul izolează printr-o capsulă (granulom) zona de țesut cu probleme. Aceasta este faza în care pacientul nu simte niciun fel de problemă. Cu trecerea timpului însă, granulomul crește în dimensiune (peste 6-7 mm) și se transformă în chist dentar. Netratarea lui poate duce la osteomielită sau flegmonul țesuturilor moi.

Simptomele chistului dentar

Unele chisturi dentare pot fi asimptomatice și pot fi descoperite în timpul unei consultații stomatologice de rutină sau în cadrul unei radiografii dentare. Cu toate acestea, în cazurile în care chistul dentar cauzează simptome, acestea pot include:

Una dintre cele mai comune simptome este durerea localizată în zona dinților sau a maxilarului/mandibulei afectate de chist. Durerea poate fi constantă sau intermitentă și poate deveni mai severă în timp.

Un chist dentar poate determina umflarea țesuturilor moi din jurul dinților afectați sau a zonei maxilarului/mandibulei. Umflăturile pot fi observate sau pot fi simțite ca o senzație de presiune în zona respectivă.

Dinții sau gingiile din apropierea chistului pot deveni sensibile la presiune, cum ar fi la mușcătura sau la periajul dinților. De asemenea, poate fi prezentă și roșeața și umflarea gingiei.

Tratamentele disponibile

În funcție de amploarea chistului dentar, precum și de cauzele care au condus la apariția lui, medicul stomatolog va decide planul de tratament. Tratamentul uzual este cel endodontic la microscop sub izolare, se curăță conținutul canalului radicular, se spală cu soluții antiseptice și se sigilează prin obturația de canal, eliminând bacteriile și favorizând astfel vindecarea defectului osos.

Pentru reducerea rapidă a încărcăturii microbiene la nivelul chistului, în canalul radicular se poate aplica lumina laser ce are capacitatea să dezintegreze bacteriile și să curețe interiorul rădăcinii dentare.

Printre avantajele utilizării microscopului și laserului menționăm: controlul de precizie pentru a viza și a trata zona afectată, minimizând afectarea țesuturilor sănătoase din jur; coagulare mai rapidă a vaselor de sânge; grad foarte redus de disconfort pentru pacient, în comparație cu anumite proceduri chirurgicale clasice.

Tratamentul chirurgical este reprezentat de operația de rezecție apicală sau în formele avansate de chistectomie. Rezecția apicală reprezintă o intervenție chirurgicală restrânsă prin care se îndepărtează vârful rădăcinii afectate și chistul din jurul acesteia. Se sigilează rădăcina cu un material biocompatibil și se protejează zona cu o membrană resorbabilă pentru a susține vindecarea osoasă.

În cazul în care chistul a evoluat și s-a mărit intersectând rădăcinile a 2-3 dinți, se poate ajunge și la chistectomie, o procedură chirurgicală prin care se realizează incizia și îndepărtarea unui chist.

Chistectomia este recomandată atunci când un chist devine mare, provoacă disconfort sau durere, este asociat cu infecții recurente sau prezintă riscul de complicații. Decizia de a efectua o chistectomie este luată de către medicul specialist în funcție de evaluarea clinică și radiologică a chistului.

Citește și: Tehnicile PRP, PRF pentru accelerarea vindecării în tratamentele stomatologice

 

Gingivoplastia este o procedură chirurgicală stomatologică ce are ca scop remodelarea țesutului gingival. Prin acest tratament se urmărește îmbunătățirea aspectului estetic al gingiilor sau corectarea anumitor probleme gingivale, cum ar fi pungile parodontale sau hiperplazia gingivală.

De exemplu, atunci când se optează pentru restaurări, precum fațetele dentare NO PREP, uneori este necesară și o intervenție de gingivoplastie pentru a recrea conturul gingival care încadrează dinții.

Gingivoplastia și gingivectomia

Atunci când discutăm despre gingivoplastie apare frecvent în discuție și termenul de gingivectomie. Chiar dacă ambele sunt două proceduri chirurgicale pentru țesutul gingival, există câteva diferențe importante între ele.

În primul rând, gingivoplastia are ca scop refacerea estetică a liniei gingivale față de coroana dintelui. Așadar, se realizează de obicei pentru a corecta anomalii gingivale minore, cum ar fi conturul neuniform al gingiilor sau prezența unor porțiuni excesive de țesut gingival.

Putem spune așadar că gingivoplastia, prin tehnologiile laser moderne, ne ajută să realizăm un contur gingival estetic și să îmbunătățim aspectul zâmbetului.

În schimb, gingivectomia este o procedură care implică îndepărtarea chirurgicală a excesului de țesut gingival, inclusiv a țesutului inflamat sau hiperplazic. În formele de gingivită avansată, hiperplazică (boala parodontală), cauzată de acumulări de bacterii și tartru sub marginea gingiei, care întrețin inflamația și formează „pungile parodontale false”, se indică tratamentul prin gingivectomie.

Cui se adresează gingivoplastia?

Gingivoplastia se adresează în principal persoanelor care doresc să-și îmbunătățească aspectul estetic al gingiilor sau să corecteze anumite anomalii gingivale minore. Aceasta poate fi o opțiune adecvată pentru persoanele cu următoarele probleme gingivale:

Gingivoplastia poate fi utilizată pentru a corecta orice inegalitate sau asimetrie în conturul gingival, oferind un aspect mai uniform și mai plăcut gingiilor.

Unele persoane pot prezenta exces de țesut gingival, care poate face ca gingiile să pară proeminente sau să acopere în exces dinții. Gingivoplastia poate elimina acest exces de țesut, arătând mai bine suprafața dinților și îmbunătățind proporțiile estetice ale zâmbetului.

Uneori gingiile se retrag expunând rădăcinile dinților și provocând sensibilitate dentară sau alte probleme estetice. În aceste cazuri, grefele de țesut conjunctiv și intervențiile muco-gingivale pot fi utilizate alături de gingivoplastie pentru a conferi simetrie contului gingival.

De asemenea, gingivoplastia poate fi parte a unui plan de tratament estetic mai larg, îmbunătățind armonia generală a zâmbetului și oferind rezultate estetice deosebite.

Etapele unei proceduri de gingivoplastie

Înainte de a realiza o procedură de gingivoplastie, medicul stomatolog îți va recomanda să realizezi un detartraj și un periaj profesional, pentru eliminarea completă a bacteriilor și tartrului din zonele din jurul dinților.

Deseori, gingivoplastia cu laser poate fi realizată fără anestezie, în funcție de intensitatea tratamentului și de sensibilitatea individuală a pacientului.

Medicul va utiliza un laser de tip diodă pentru a remodela țesutul gingival conform planului de tratament stabilit. Laserul este direcționat cu precizie către zona țintă, permițând o abordare controlată și confortabilă.

Laserul este utilizat pentru a îndepărta cu precizie excesul de țesut gingival sau pentru a contura gingiile într-o formă dorită. Acest proces implică vaporizarea țesutului gingival pentru a îmbunătăți conturul și aspectul estetic al gingiilor, urmată de biomodularea vindecării prin terapie fotodinamică pentru o recuperare rapidă.

Un avantaj major al tehnologiei laser este că aceasta are capacitatea de a coagula vasele de sânge și de a steriliza zona tratată în timp ce acționează, reducând astfel riscul de infecție și de sângerare excesivă.

Sindromul Sjogren este o afecţiune sistemică cronică, autoimună, care se caracterizează prin afectarea glandelor exocrine, în special salivare şi lacrimale. Sindromul Sjogren primar se manifestă clinic prin (1) xeroftalmie, ochi uscați (denumită şi keratoconjunctivita sicca), (2) xerostomie – gură uscată şi (3) mărirea de volum a glandelor parotide (în 50% dintre cazuri). Asocierea dintre keratoconjunctivita sicca şi xerostomie este denumită şi sindrom sicca (în fapt reprezintă sindromul Sjogren primar).

Sindromul Sjogren secundar este reprezentat de sindromul sicca apărut ca o manifestare secundară a altor boli autoimune, cum ar fi: artrita reumatoidă, lupusul eritematos sistemic sau ciroza biliară primară (afecţiune autoimună hepatică cu distrucţia progresivă a căilor biliare).

Deoarece au o bogată vascularizatie și un sistem anatomic mai sensibil, glandele salivare sunt predispuse la anumite procese inflamatorii sau chiar tumorale. Pentru a putea pune un diagnostic corect, medicii folosesc biopsia acestor glande salivare.

Simptomele sindromului Sjogren pot include, de asemenea, oboseală, dureri articulare și musculare, tumefacția glandelor salivare, dificultăți de înghițire, precum și alte simptome sistemice.

Ce este biopsia glandelor salivare?

Chirurgul oro-maxilo-facial îşi poate aduce contribuţia la stabilirea diagnosticului de sindrom Sjogren prin evaluarea clinică a simptomatologiei orale (sau chiar oculare), prin examenul clinic şi investigaţiile imagistice ale glandelor salivare (determinarea fluxului salivar, sialografie) şi prin recoltarea în scop biopsie a glandelor salivare accesorii. Această biopsie se va practica la nivelul mucoasei labiale inferioare, recoltând cel puţin 5 glande salivare accesorii. Înainte de procedură se va realiza anestezia buzei inferioare, iar la final pacientul va avea 3-4 fire de sutură pentru o vindecare bună.

Glandele salivare recoltate vor fi trimise pentru realizarea examenului histopatologic în laborator în vederea confirmării sau infirmării diagnosticului de Sindrom Sjogren.

Unde sunt localizate glandele salivare?

Sistemul salivar este format din trei perechi de glande salivare mari: parotide, submandibulare şi sublinguale şi din glande salivare accesorii (mici).

Glandele salivare parotide: Glanda parotidă îmbracă lateral şi posterior ramul mandibulei, fiind situată în loja parotidiană, bilateral. Ele produc cea mai mare parte a salivei și sunt adesea vizibile sau palpabile când sunt inflamate sau mărite.

Glandele salivare submandibulare:  Glanda submandibulară este situată inferior şi medial de corpul mandibulei, în loja omonimă, bilateral. Ele contribuie la producerea de saliva și sunt mai mici decât glandele parotide.

Glandele salivare sublinguale: Acestea sunt localizate sub limbă, în partea anterioară a gurii.

Glandele salivare accesorii au dimensiuni reduse şi sunt distribuite în submucoasă întregii cavităţii orale, fiind prezente şi în orofaringe şi chiar şi în treimea superioară a esofagului. în general lipsesc de la nivelul fibromucoasei porţiunii anterioare a palatului dur şi de la nivelul gingivomucoasei crestei alveolare.

Când se recomandă biopsia glandei salivare?

În cazul în care există o suspiciune clinică cu privire la prezența unui proces tumoral sau a unei alte inflamații, medicul poate recomanda realizarea unei biopsii a glandei salivare. Conform studiilor, circa 5% din numărul total de tumori apărute la cap sau gât provin de la glandele salivare, cele mai multe fiind benigne.

Biopsia glandelor salivare poate ajuta la confirmarea diagnosticului de sindrom Sjogren sau poate oferi informații despre alte afecțiuni care afectează glandele salivare. Este un instrument important în diagnosticul și gestionarea bolilor glandelor salivare și poate fi utilizat în combinație cu alte teste și evaluări pentru a oferi o imagine completă a stării de sănătate a pacientului.

Cum ar trebui să vă pregătiți înainte de biopsie?

Înainte de a avea o biopsie a glandelor salivare este important să urmați instrucțiunile medicului dumneavoastră.

În cazul în care luați medicamente, inclusiv suplimente sau remedii pe bază de plante, discutați cu medicul despre acestea. Unele medicamente pot afecta coagularea sângelui sau pot interacționa cu anestezia.